Republica Moldova se află într-un punct în care succesul european trebuie privit nu doar ca obiectiv politic, ci și ca problemă de securitate strategică. Integrarea în Uniunea Europeană rămâne, fără îndoială, direcția fundamentală a dezvoltării statului. Ea oferă perspectiva modernizării instituțiilor, creșterii economice, consolidării securității și apropierii de standardele occidentale. Dar între obiectiv și realizarea lui există un traseu care poate fi influențat de numeroși factori asupra cărora Chișinăul nu deține controlul, transmite IPN.
Planul A este legitim și necesar, dar este și vulnerabil
Planul A – aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană ca stat independent – este legitim și necesar. Dar este și vulnerabil la timp, la schimbările politice din statele membre, la evoluția procesului de extindere, la parcursul european al Ucrainei și, nu în ultimul rând, la eventualele schimbări politice interne. Cu cât aderarea se prelungește, cu atât crește numărul necunoscutelor. Un guvern favorabil integrării europene poate fi succedat de unul mai puțin favorabil, iar consensul european privind extinderea se poate modifica.
Planul B și aceeași destinație europeană
În acest context trebuie reconsiderat Planul B – reunificarea Republicii Moldova cu România. Nu ca abandonare a proiectului european, ci ca alternativă strategică spre aceeași destinație. România este deja membră a Uniunii Europene și a NATO. Prin urmare, diferența dintre cele două scenarii nu este apartenența la Europa, ci modalitatea de a ajunge acolo: Planul A presupune parcurgerea integrală a procesului de aderare, în timp ce Planul B presupune integrarea într-un stat care a parcurs deja acest drum.
Avantajul Planului B nu este însă suficient prin el însuși pentru a-l transforma într-o opțiune politică fezabilă. Factorul decisiv este societatea Republicii Moldova. Nicio construcție geopolitică nu poate deveni realitate fără o bază socială capabilă să o susțină. De aceea, adevărata problemă strategică nu este doar pregătirea juridică, economică sau instituțională a Planului B, ci crearea condițiilor sociale care să-i permită să devină, dacă împrejurările o vor cere, o opțiune majoritară.
Aici intervine rolul esențial al politicilor identitare românești. În Republica Moldova, identitatea nu este o simplă problemă culturală. Ea are o dimensiune politică și geopolitică evidentă. Modul în care cetățenii își definesc limba, istoria și apartenența culturală influențează și felul în care se raportează la România, Uniunea Europeană și spațiul geopolitic rusesc. Cercetările recente confirmă această legătură: susținerea integrării europene este categoric majoritară în rândul segmentelor care se identifică drept moldoveni/români, spre deosebire de segmentul minorităților și al adepților moldovenismului antiromânesc.
De aceea, cea mai fezabilă strategie pentru garantarea unei majorități proeuropene covârșitoare nu poate fi exclusiv economică sau instituțională. Ea trebuie să fie și identitară. Consolidarea limbii române ca limbă de stat, apropierea educației și culturii de spațiul românesc, recuperarea istoriei naționale, extinderea schimburilor educaționale și culturale cu România și combaterea narațiunilor care separă artificial identitatea românească de proiectul european trebuie să devină componente ale unei politici coerente de stat.
O asemenea politică nu trebuie construită împotriva cuiva și nici transformată într-un instrument de excludere a cetățenilor de alte origini. Dimpotrivă, eficiența ei depinde de capacitatea de a transforma identitatea românească într-un proiect civic incluziv, compatibil cu pluralismul și cu valorile europene. Obiectivul nu trebuie să fie doar afirmarea unei identități, ci construirea unei majorități care să perceapă apartenența românească și orientarea europeană ca două dimensiuni complementare ale aceluiași proiect.
Identitatea românească, fundament pentru Planul B
Aceasta este, în fond, cheia Planului B. Cu cât identitatea românească este mai puternic consolidată, cu atât legătura politică și socială cu România devine mai firească. Cu cât societatea este mai profund integrată cultural, educațional, economic și informațional în spațiul românesc, cu atât reunificarea devine mai ușor de imaginat ca proiect politic concret. Iar cu cât această apropiere este asociată cu prosperitatea, securitatea și apartenența europeană, cu atât crește capacitatea ei de a atrage și segmente care nu se revendică inițial de la unionism.
Prin urmare, politica identitară românească poate fi una dintre cele mai eficiente politici de consolidare a orientării europene a Republicii Moldova. Aceasta este miza care depășește disputa tradițională dintre „unionism” și „moldovenism”. Problema fundamentală este dacă Republica Moldova va reuși să formeze o societate suficient de coezivă în jurul unui proiect european durabil sau va rămâne vulnerabilă la oscilații geopolitice și identitare.
Datele din 2026 arată că există deja o bază favorabilă. Un sondaj realizat în Republica Moldova indica 62,1% susținere pentru aderarea la UE în cazul unui referendum, iar susținerea reunificării era mult mai ridicată în rândul celor care se declară moldoveni/români, al cetățenilor români și al susținătorilor integrării europene. În același timp, un alt sondaj indica 58% sprijin pentru aderarea la UE, ceea ce confirmă existența unei majorități favorabile, dar și faptul că aceasta nu este încă suficient de solidă pentru a fi considerată ireversibilă.
Planul B trebuie construit din timp
De aici rezultă o concluzie strategică importantă: Planul B trebuie construit înainte ca el să fie necesar. Nu prin proclamarea prematură a reunificării, ci prin consolidarea tuturor premiselor care ar putea face-o posibilă. O societate apropiată cultural de România, conectată economic și educațional la aceasta, profund europeană în valori și reziliență în fața propagandei va avea mult mai multe opțiuni strategice decât una divizată identitar și geopolitic.
Planul A și Planul B nu trebuie, așadar, puse în opoziție. Primul urmărește integrarea europeană prin aderarea Republicii Moldova ca stat independent. Al doilea poate asigura aceeași destinație prin reunificarea cu România. Dar între cele două există o diferență esențială: succesul Planului A depinde în mare măsură de deciziile europene, în timp ce fezabilitatea Planului B depinde în primul rând de capacitatea Republicii Moldova de a-și transforma propria societate.
Aceasta explică de ce politicile identitare devin atât de importante. Ele pot consolida ceea ce este, în ultimă instanță, cea mai importantă garanție a orientării europene: o majoritate socială care nu doar votează pentru Europa, ci se identifică profund cu spațiul european și românesc.
Într-o asemenea perspectivă, politica identitară nu trebuie tratată ca o temă secundară sau exclusiv culturală. Ea trebuie integrată în strategia națională de securitate, educație, cultură și politică externă. Limba română, memoria istorică, educația, mass-media, cultura și relația instituțională cu România devin instrumente prin care se poate consolida reziliența societății și orientarea sa strategică.
Cu cât aceste politici vor fi mai coerente și mai eficiente, cu atât va crește și șansa ca Planul B să devină fezabil. Iar cu cât Planul A va fi mai expus întârzierilor și incertitudinilor externe, cu atât această fezabilitate va căpăta o valoare strategică mai mare.
În fond, Republica Moldova nu trebuie să aleagă între Europa și România. România este deja în Europa. Alegerea reală este între două modalități de a garanta apartenența europeană: una printr-un proces de aderare care poate fi lung și dependent de factori externi și alta prin integrarea într-un stat deja membru al Uniunii Europene și NATO.
De aceea, adevărata miză a politicilor identitare românești nu este doar recuperarea unei identități istorice. Este construirea unei majorități proeuropene atât de solide, încât orientarea strategică a Republicii Moldova să devină cât mai puțin reversibilă. În această ecuație, identitatea românească și opțiunea europeană nu trebuie prezentate ca proiecte concurente, ci ca două componente ale aceleiași perspective strategice.
Când Planul B poate surclasa Planul A
Dacă Planul A va reuși, Republica Moldova va ajunge în Uniunea Europeană ca stat independent. Dacă însă procesul se va bloca, se va prelungi excesiv sau va deveni vulnerabil la schimbări geopolitice și politice, existența unui Plan B pregătit din timp va avea o importanță decisivă.
Iar acest Plan B va fi cu atât mai puternic cu cât, între timp, Republica Moldova va deveni mai românească în conștiință, mai europeană în valori și mai integrată în spațiul românesc.
Aceasta este, probabil, cea mai realistă concluzie strategică: pentru a crește șansele Planului B, trebuie consolidat astăzi fundamentul său social și identitar. Iar pentru a garanta o majoritate proeuropeană durabilă, Republica Moldova are nevoie de o politică identitară românească mult mai coerentă, mai inteligentă și mai eficientă.
Iar într-o lume în care geopolitica se schimbă mai repede decât calendarele politice, cea mai riscantă strategie este aceea de a considera că viitorul va evolua exact conform planului. Republica Moldova trebuie să fie pregătită atât pentru succesul Planului A, cât și pentru eventualitatea în care acesta va întâmpina obstacole majore. De aceea, consolidarea identității românești și a legăturilor cu România nu trebuie amânată până când Planul A va deveni incert, ci trebuie realizată de pe acum, ca parte a unei politici de consolidare a majorității proeuropene și a rezilienței strategice a societății. Cu cât această politică va fi mai coerentă și mai eficientă, cu atât va crește capacitatea Republicii Moldova de a-și păstra orientarea europeană și, în același timp, de a dispune de o alternativă strategică viabilă.
Iar dacă incertitudinile Planului A vor continua să se acumuleze, iar societatea moldovenească va deveni tot mai profund conectată identitar, cultural și politic la România și la spațiul european, Planul B nu va mai fi doar o rezervă strategică. El poate ajunge să surclaseze Planul A.
